Istoria se repetă azi ca…FARSĂ?
Dictatul de la Munchen, precedentul pentru o țară trădată
Luați aminte la învățămintele trecutului ca să fiți gardienii unui prezent primejdios.
Motto: ”Ai avut de ales între război și lipsă de onoare. Ai ales lipsa de onoare și vei avea război”. Winston Churchill către Neville Chamberlain, septembrie 1938
Context : Pactul cu diavolul pentru o victorie a la Pirus
Piatră de hotar, bornă pe drumul unei Europe în derivă, devastată de patimi și interese, renăscută din cenușa primei conflagrații mondiale și pornită, în 1920, grație Păcii de la Versailles, într-o lume a Societății Națiunilor, a înaltei diplomații puse în slujba unei păci nedorită de toți, Dictatul de la Munchen, din 29 - 30 septembrie 1938, marchează începutul sfârșitului a două decenii de speranță, iluzii, a ceea ce ar fi putut fi dacă nebunia războiului nu ar fi făcut praf și pulbere aspirațiile, idealurile și granițele statu quo- ului interbelic. Acum 84 de ani, marile puteri europene, sub privirea îngăduitoare a Statelor Unite, aveau să trădeze Cehoslovacia slavă și să pună piatra de temelie a demenței distrugătoare și criminale ce va deveni în scurt timp al III-lea Reich al lui Adolf Hitler. La vremea aceea, eleganții și mult prea rafinații politicieni europeni, britanicii și verii lor de peste Atlantic, vedeau, drept cel mai mare dușman, pericol iminent, imperiul roșu de la răsărit condus de imprevizibilul, vicleanul și sângerosul georgian Iosif Djugașvili, supranumit Stalin, ”Omul de oțel” de la Moscova. Adevărul istoric este însă că, urmare a Acordului (deși consider mai potrivit termenul de dictat...pentru că dictat a fost) de la Munchen din septembrie 1938, Anglia, Franța, Statele Unite au predat Germaniei lui Hitler o parte din statul suveran Cehoslovacia, încălcând toate promisiunile și acordurile semnate și asumate anterior. Ordinea internațională atât de dificil negociată și câștigată în sala oglinzilor de la Versailles, începea să se prăbușească, precum un castel de cărți de joc. Paradoxal, atât prim-miniștrii britanic și francez, Chamberlain și Daladier cât și ambasadorul Statelor Unite la Londra, nimeni altul decât cunoscutul Joseph Kennedy s-au felicitat după momentul Munchen, pentru ”reușita” de fi păstrat a pacea în Europa. ”În perioada crizei cehoslovace, departamentul de stat a depus eforturi pentru a menține nepătată aureola SUA de stat ”neutru” și posibil arbitru ”imparțial” în viitor. Camuflându-se cu formula ”neapartenenței” la evenimentele din Europa, în fapt SUA îi ajutau pe Chamberlain și Daladier să pună în genunchi Cehoslovacia.” Iată ce spune Eduard Benes în memoriile sale, fostul președinte ceh, din acele vremuri de restriște: ”Ambasadorul Statelor Unite la Londra, Joseph Kennedy susținea că apără cu consecvență și necondiționat politica de împăciuire promovată de Chamberlain, iar acesta, la rândul său, făcea deseori apel la susținerea sa... Și William Bullit, ambasadorul Statelor Unite la Paris a desfășurat o activitate susținută în această direcție. Atitudinea sa față de noi în timpul crizei din 1938 era întru totul negativă, ceea ce nu ascundea. Daladier arăta în repetate rânduri că politica de împăciuire pe care o promova el era în conformitate cu poziția Statelor Unite”.
Cu toate acestea, pentru diplomația din Quai d Orsay, care era legată de Cehoslovacia printr-un tratat de asistență mutuală, calea spre dictatul de la Munchen avea să fie mult mai complicată decât cea a perfidului Albion. Georges Bonnet, ministrul afacerilor externe în cabinetul Eduard Daladier, cunoscut în lumea diplomatică pentru lipsa de scrupule atunci când urmărea interesul direct al Franței, a fost silit să găsească un pretext pentru a se degreva de obligațiile tratatului cu Cehoslovacia. Cronicarii vremii relatau că Bonnet a ales soluția de a sili Praga să capituleze în fața dictatului hitlerist îmbrăcând ”mănuși englezești”. Cu alte cuvinte, reluând la nesfârșit dorința lui Chamberlain de a se înțelege cu Hitler el accentua ”impasul” în care se găsește Franța, nevoită să susțină Cehoslovacia. Cu abilitate, el a ”împins” Anglia să-și asume rolul de prim solistă în pregătirea dictatului de la Munchen. Faptul bine-cunoscut că premierul englez introdusese în politica europeană o atmosferă de tranzacție comercială, balanța morală – profit, talerul înclinând mai mult către cel de-al doilea, avea să constituie o perdea de fum potrivită pentru acoperirea adevăratelor interese ale ”partenerilor” francezi.
Concret ce-avea să însemne însă principiul dominoului declanșat de Dictatul de la Munchen? În ce context și de ce s-a pus problema anexării de către Germania a unei părți din Cehoslovacia? Pentru că în același an, Germania nu s-a mai ferit să arate public, lumii întregi, pretențiile sale războinice. Cronologia evenimentelor vorbește de la sine.
În februarie 1938, cancelarul Federal al Austriei, Kurt Schuschnigg, urmașul lui Engelbert Dollfuss, politicianul asasinat într-un puci orchestrat de la Brechtesgarden, în palatul guvernamental de la Ballhausplatz de ”naziști locali”, în fapt agenți hitleriști, primea o invitație de la omologul său german. ”Rezultatele vizitei lui Schuschnigg la Berchtesgarden și evenimentele care au urmat sunt cunoscute. Cancelarul austriac, căruia recent îi murise soția într-un accident de mașină foarte suspect a capitulat, nemaiavând, se pare, ”arma„ unui dosar secret referitor la persoana Führer-ului, după cum avea să dezvăluie, mai târziu, unul dintre biografii lui Hayndrich. ”Alexander Cadogan, ministru adjunct permanent al Afacerilor externe al Marii Britanii, adept declarat al politicii de încurajare al agresiunii ”marșul spre est” al Germaniei, nota, în jurnalul său: ”Ar fi criminal a-l încuraja pe Schuschnigg să reziste în condițiile în care nu-l putem ajuta. La sfârșitul zilei, Halifax (Edward, ministru de externe, n.n.) și cu mine am căzut de acord că avem conștiința curată.” Rezultatul a fost că la 11-12 martie 1938 Austria a fost ocupată de trupele Wehrmachtului și inclusă în componența Reich-ului fascist. Sub privirile îngăduitor - indiferente ale puterilor care se încununaseră cu Pacea de la Versailles, vădit hipnotizate de ”unica„ amenințare a pericolului bolșevic, Anschlussul, cu masca perfidă a unui anunțat doar plebiscit național și a demisiei forțate a cancelarului Schuschnigg, i-au deschis larg lui Adolf Hitler calea către Munchen și mult doritul război, revanșa învinșilor care capitulaseră atât de rușinos la 11 noiembrie 1918.
Ce-a mai însemnat în această primăvară a vrajbei articolul 80 din Tratatul de la Versailles care prevedea că Germania ”respectă și recunoaște” independența Austriei și că ea este de acord ca ”această independență să fie inalienabilă”? Problema care se cerea dezlegată atunci, în tăvălugul nemilos al intereselor partizane ale ”Puterilor Garante” era dacă putea fi catalogată ca încălcare a dreptului internațional ocuparea militară a unei țări chiar dacă aceasta din urmă tocmai solicitase acest lucru? Trupele celui de-al treilea Reich au intrat în Austria pe 12 martie 1938, dar acest fapt s-a întâmplat ca urmare a ”cererii” făcute de către ”guvernul legal” al Republicii Austria. Acestea au fost faptele fără ecou, fără replică europeană, faptele constatate și înregistrate de marile cancelarii. Așa se scrie istoria...ironic.
Ce se petrecea, în acest timp, la Paris, Londra și dincolo de Atlantic?
”La palatul Bourbonilor – vociferări interminabile ale celor 200 de deputați și senatori de dreapta. Primul ministru Leon Blum făcea eforturi supraomenești să conștientizeze selecta, dar mult prea gălăgioasa adunare, de riscul major pe care-l reprezenta ocuparea Austriei de către Germania lui Hitler. Rezultatul? ”Adevărata amenințare de război pentru Europa sunt Sovietele... Noi senatorii de dreapta vom aștepta până în clipa când întregul Parlament va fi convins că nu există decât un singur pericol: pericolul comunist..” – concluziona senatorul Lemery.
Atitudinea Londrei este sugestiv reflectată de... ambasadorul von Ribbentrop care menționa în jurnalul său că este ”realmente entuziasmat de înțelegerea realizată cu premierul Chamberlain...Sunt niște oameni înțelepți care mi-au dat și o scrisoare pentru Führer...” În această veritabilă ”tranzacție” un rol important l-au jucat și cercurile reacționare profasciste americane. În zilele în care Austria era ocupată de trupele lui Hitler ambasadorul german în SUA, Dickhoff raporta Ministerului Afacerilor Externe german că Departamentul de stat al SUA ” a dat dovadă de înțelegere față de acțiunea germană cu privire la Austria”
Și totuși nu se poate spune că la Washington nu existau și minți lucide. Secretarul de stat George Messersmith, fost diplomat la Berlin chiar în perioada în care Hitler ajungea la putere îl atenționa pe președintele Roosevelt: ” Nu pot înțelege atitudinea englezilor. Se pare că există ...un grup care crede că poate cumpăra securitatea, dând Germaniei mână liberă în Europa de Sud -est... Acum arată ca un act de cedare în fața Germaniei. Ar fi bine dacă ei ar realiza că Germania având mână liberă în Europa, are o mână și mai liberă în restul lumii.”
Astfel, în cascada vorbelor, a discursurilor interminabile, argumente și angajamente, lamentări și perorații, unele cu profunde reverberații oratorice, avea să se desăvârșească trădarea Austriei. Concesie și compromis. Indiferență și ignorare a pericolului reprezentat de ”micul caporal,” ”pictorul ratat” respins la Academia de Artă din Viena, devenit cancelar în urma unor alegeri democratice, libere. Vulturii războiului, încolonați sub semnul zvasticii vor avea, prin Munchen calea liberă către incendierea lumii.
Vizionar, prim ministrul francez Leon Blum, îngrijorat și trist scria în articolul său destinat ziarului ”Populaire”: ”Problema care ni se pune este de a ști cum să procedăm ca să nu fim siliți a face cumplita alegere între supunere și război. Cum să scăpăm de această alegere? Unii se gândesc că ar trebui să abandonăm politica lui Richelieu și a lui Ludovic al XIV- lea. Că trebuie să ne dezinteresăm de Europa centrală, că trebuie să ne rupem de restul Europei pentru a ne replia asupra țării noastre. Nu aveți de ales! Un lucru e mai presus de toate, acela că veți lăsa Germania liberă să acționeze în Europa centrală și de răsărit; dar sunteți siguri că după aceea ea nu se va întoarce și împotriva voastră, mai puternică decât înainte?”
Lecția de parcurs a istoriei, care a condus către raptul de la Munchen, este cea a convulsiilor unei Europe măcinată de interese partizane, a uzurpării principiilor fundamentale ale dreptului internațional, a prăbușirii ordinii de drept atât de greu câștigată la Versailles, a indiferenței, toleranței față de încălcarea granițelor, este una a trădării și a compromisului. Un compromis al marilor puteri clamat ca fiind ”în slujba păcii”. O victorie a la Pirus a celor care crezând că apără pacea, au deschis calea războiului.
Dictatul de la Munchen – Blestemul profețiilor Cassandrei
”Mai bine să fii învins de Hitler decât să fii învingător alături de Stalin” Laitmotiv pe culoarele Parlamentului francez după Anschluss
Fusese poreclită Cassandra. Cei care i-au dat acest nume, nu neapărat prieteni sau admiratori făceau trimitere la legenda prințesei din cetatea Troia ale cărei profeții nu erau niciodată crezute. Timpul, istoria aveau însă să demonstreze că franțuzoaica Genevieve Tabouis, unul dintre cele mai celebre și cunoscute condeie ale perioadei interbelice a avut întotdeauna dreptate în analiza și anticiparea evenimentelor. Genevieve Tabouis nu a fost blestemată de zeul Apollo, cel care o dăruise pe frumoasa prințesă troiană cu harul profeției, iar apoi, invidios, a invocat o vrajă pentru ca aceasta să nu fie niciodată crezută, ci, ca istoric, participant direct la marile evenimente politice ale epocii, a fost printre primii care a denunțat primejdiile care amenințau Franța și Europa, pe măsură ce compromisul și capitulările în fața șantajului hitlerist năruiau ordinea de drept a Tratatului de la Versailles. Criticii, opozanți ai cunoscutei jurnaliste, cei care apelau la mitologie pentru a decredibiliza acidele dar atât de inteligentele și pline de clarviziune cronici cotidiene din ziarul L Oeuvre nu erau troieni care refuzau să creadă că cetatea lor va fi distrusă, că vor fi învinși de oastea ahee, ci partizanii ”politicii de compromis în compromis”. ” În 1941, dincolo de ocean, unde fusese nevoită să emigreze, avea să rememoreze episoadele acestei lupte și pe cele ale tragicilor ani următori din istoria Franței într-o carte violentă și amară intitulată ” M-au poreclit Cassandra”.
Actor de principal în drama trădării de la Munchen, primul ministru francez Eduard Daladier nu și-a recunoscut niciodată, la scara istoriei, slăbiciunea, eroarea majoră pe care a comis-o acceptând cererile lui Adolf Hitler. Duplicitatea nu înseamnă diplomație. Și nici real politik. Astfel, la 12 aprilie 1938 el declara ferm: ”Franța respectă toate angajamentele sale internaționale!” Pe de altă parte însă, susținut printr-o masivă campanie în presa colaboraționistă, Daladier dădea de înțeles Germaniei că reorientarea politicii franceze nu vizează nicidecum respectarea tratatului încheiat cu Cehia în 1936 la Locarno... Așadar odată ridicată cortina, drama putea începe...
Cu luciditatea unui istoric al clipei care prevestea ani de restriște pentru Europa și iubita sa Franță, Genevieve Tabouis descrie un episod tulburător: ” 28 aprilie 1938, miezul nopții.
La castelul Windsor. Eduard Daladier și Georges Bonnet sunt conduși cu pompă în apartamentele lor...S-a făcut târziu pentru că regele a ținut ca Daladier și Bonnet, fiecare în parte să-i facă câte o expunere asupra situației. La Downing Street, timp de șapte ore Daladier și Bonnet au repetat rând pe rând lui Chamberlain și Halifax: ”Propunem ca această conferință să se încheie cu o declarație comună prin care ne angajăm și unii și alții să venim în ajutorul Cehoslovaciei dacă aceasta ar face obiectul unei agresiuni din partea Germaniei. Tăcere!
Georges Bonnet explică: ”Hitler vrea pur și simplu să șteargă Cehoslovacia de pe harta Europei”.
Daladier continuă: ”Franța trebuie să-și respecte semnătura.”
Dar Neville Chamberlain ripostează: ”Anglia nu a vrut niciodată să semneze un tratat cu Europa centrală, ea a refuzat în mod expres. Anglia nu a acceptat să apere decât frontierele Franței și ale Belgiei. Aici se limitează angajamentele sale și în ce privește Cehoslovacia, guvernul englez nu poate satisface cererea francezilor dintr-un motiv de principiu: Cehoslovacia nu acordă considerația cuvenită minorității sudete. Și dintr-un motiv practic: dacă puterile occidentale se angajează într-un război cu Germania, Reichul va face toate eforturile ca să-l termine cât mai repede căci la Berlin se știe că dacă războiul durează, șansele victoriei sunt mai reduse”
Ce-ar mai fi de spus? Soarta Cehoslovaciei fusese deja decisă în cancelaria din Downing Street nr. 10, fără nicio remușcare. Acolo s-a scris de fapt istoria. Ceea ce a urmat a fost o piesă, o tragi comedie cu actorii atent distribuiți întru obținerea unor iluzorii tratate bilaterale de neagresiune, Franța – Germania, Anglia – Germania, înțelegeri ce s-au dovedit ulterior capcane amăgitoare spre a le adormi vigilența... Dar pentru ca tabloul să nu păcătuiască din lipsă de personaje... Teatrul negocierilor avea să continue la Paris unde Daladier și lord Halifax au decis, la cererea expresă a Führerului să trimită un mediator la Praga... În realitate misiunea la Praga a mediatorului, lord Runciman era să-l convingă pe președintele Benes să accepte cererile Germaniei. Dar de ce atâta îndârjire pentru Germania? De ce era atunci atât de importantă pentru Adolf Hitler Regiunea Sudetă (Sudetenland)? În acea perioadă, statul independent Cehoslovacia avea aproximativ 14 milioane de locuitori. Parte dintre aceștia, aproximativ 3,5 milioane, etnici germani erau plasați geografic în ceea ce se numea Regiunea Sudetă. La acea dată, Cehoslovacia era una dintre cele mai industrializate țări din Europa, fiind unul dintre principalii producători și furnizori de arme pentru export.
Regiunea sudetă era condusă, în 1938, de Konrad Henlein, liderul pro nazist al așa numitului Partid German al Sudeților, în fapt un agent de campanie al lui Adolf Hitler cu care se și întâlnise, ultima oară în 28 martie 1938. Atunci a fost concepută și prima mutare pe tabla de șah a istoriei. La 24 aprilie, Partidul German al Sudeților a lansat oficial Decretul de la Karlsbad, prin care se cerea autonomia regiunii și libertatea de manifestare pentru ideologia nazistă. Dacă solicitările lui Konrad Henlein ar fi fost acceptate de către președintele Benes atunci Regiunea Sudetă ar fi putut să se alăture, fără alte complicații, Germaniei lui Adolf Hitler. Aceasta era o piesă esențială pentru generalii de la Berchtesgarden, fiind, ca poziție strategică și aport economic ”deschiderea” de care avea nevoie fostul agitator, autorul puciului ratat de la berăria ”Bürgerbräukeller” din München, pentru a-și realiza obsesia bonlavă a ofensivei către centrul Europei.
Presiunile anglo franceze aveau să-și facă efectul, după ce pe 2 septembrie președintele Benes a trimis ”partenerilor,” prin intermediul mediatorului, o nouă variantă a acordului care aproba, în mare, toate prevederile viitorului dictat de la Munchen. Concomitent creștea zgomotul de fond al protestelor și mișcărilor de stradă orchestrate de Henlein, care, la 15 septembrie a și emis o proclamație prin care cerea anexarea regiunii sudeților la Germania. În aceeași zi, sub amenințarea declanșării unui război, Hitler, în cadrul unei întâlniri cu Chamberlain a cerut ultimativ anexarea Regiunii Sudete la Germania. De cealaltă parte, ”partenerii ” Anglia și Franța au intensificat presiunile asupra Cehoslovaciei. Pe 21 septembrie președintele Benes a capitulat acceptând toate condițiile impuse. Între timp, în țară revolta în fața dictatului european avea să atingă cotele unei pregătiri de război. Noul guvern condus de generalul Jan Syrový decreta mobilizarea generală. Cehii erau hotărâți să se opună, cu arma-n mână Germaniei lui Hitler. Beneficiau, la acea dată doar de promisiunea sprijinului, deloc de neglijat, al țarului roșu de la Kremlin – Iosif Vissarionovici Stalin, care declarase că va interveni pentru apărarea independenței lor. Ceea ce avea să pună punct final dramei a fost însă opoziția președintelui Benes, care, de teama unui război, în absența susținerii de către ”partenerii” tradiționali, Franța și Anglia a ales capitularea. Vorba aceea...ferește-mă Doamne de prieteni...
Decodificând firul evenimentelor, nu este greu de ghicit că pentru Chamberlain problema Cehoslovaciei părea că rămăsese singura barieră în calea unei iluzorii, dar mult dorite înțelegeri cu Germania. Și dacă o Cehoslovacie mai mică era prețul pentru pace, atunci acesta trebuia plătit. Dincolo de Canalul Mânecii, la Paris premierul Daladier nu se îndoia (Lipsă de curaj? Lipsă de viziune? Frică?) de faptul că refuzul va însemna declanșarea unui război. ”Pare încă și mai imposibil ca o neînțelegere, care a fost deja aplanată din principiu, să constituie un motiv de război” – concluziona Chamberlain înainte de Munchen. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă Franța și Anglia ar fi rămas ferme pe poziție apărând Cehoslovacia? Ar fi fost alta istoria, în pierdere de credibilitate și autoritate, Hitler ar fi fost înlăturat printr-un complot al generalilor de la Berlin? Sau spaima și ura față de comuniștii de la răsărit au îngropat orice tresărire de loialitate, de respectare a principiilor dreptului internațional? La aceste întrebări, pe tărâmul fabulațiilor, orice încercare de răspuns devine ridicolă... Ridicolă și inutilă.
Hotărât și semnat!
"Ar fi atacat Germania Cehoslovacia în 1938 dacă puterile occidentale ar fi sprijinit Praga?" Răspunde feldmareșalul Wilhelm Keitel:
"Desigur că nu. Nu am fost suficient de puternici din punct de vedere militar. Scopul Munchenului a fost să scoată Rusia din Europa, să câștige timp și să completeze armamentul Germaniei ".
Privind retrospectiv, constatăm cu amărăciune că Dictatul de la Munchen nu este lipsit de precedente istorice. Ba chiar intră în categoria de banalitate a răului cauzat de lipsa de loialitate, caracter, de prevalența intereselor partizane, de slăbiciunea oamenilor politici lipsiți de viziune și de puterea de a-și asuma, într-un moment de cumpănă, riscul de a schimba soarta lumii, de a scrie altfel paginile unui viitor parcurs. S-ar putea crede că raptul de la Munchen reprezenta, în ultimă instanță, conducerea cu mână forte de către bătrânul Congres al Europei, atunci când marile puteri își asumau să decidă schimbarea frontierelor, pe baza înaltei și generoasei motivații că se păstrează pacea. Deloc paradoxal, Münchenul poate fi interpretat și ca „împlinirea ironică a autodeterminării wilsoniene” Pentru imperiul roșu, de la răsărit, Dictatul de la München avea semnificații alarmante. De-a dreptul îngrijorătoare, care vor conduce, peste numai un an, la surprinzătorul, pentru europeni și nu numai, tratat Ribbentrop – Molotov. Era de notorietate suspiciunea de atunci a Moscovei că diplomația anglo-franceză dirijată de Chamberlain ar fi dorit să deschidă calea unui război între Germania și Uniunea Sovietică. Avantajul strategic pus pe tavă Germaniei, prin cedarea Regiunii sudete, sugera că Parisul și Londra doreau ca acest război, în caz că va izbucni, să se desfășoare în Europa de est. Sacrificarea Cehoslovaciei, călcarea în picioare a principiilor de bază ale dreptului internațional trebuiau să ducă la evitarea unor confruntări militare în apusul bătrânului continent și la oprirea pătrunderii comunismului în Europa. Din nou regăsim, precum o placă de patefon stricată, care se învârte în gol, clamată aceeași spaimă de contaminare a sovietelor. Să fi fost aceasta singura justificare pentru care a fost sacrificată o țară? Principii? Tratate internaționale? Întrebările sunt în mod evident retorice dar, dincolo de slăbiciuni personale, încăpățânare și teama de răspundere, fac trimitere în mod automat la vehemența convingerilor, nihilismul distructiv și de ce nu la obtuzitatea ideologică a unora dintre oamenii politici ai vremii, pentru care totul era numai în alb și negru, fără nicio nuanță de gri. Iată ce consemna, la scurtă vreme după semnarea Dictatului de la Munchen un diplomat britanic: ”Dușmanii lui Hitler reușiseră de minune: reușiseră în a se înșela unii pe alții – un risc mai mic, pesemne decât războiul pentru Europa de Est. Dar ceva se schimbase. Cehoslovacia deveni brusc un pumnal îndreptat spre inima Germaniei, un pumnal mai ușor de înfipt în măruntaiele Rusiei.” Cu asemenea viziuni la Foreign Office ce-ar mai fi de spus? Oricât de mult ne-am dori uneori, istoria nu poate fi rescrisă.
Revenind la toamna anului 1938... Genevieve Tabouis, Cassandra presei franceze interbelice a fost la Munchen. Consemnările ei sunt, puțin spus, tulburătoare.
”Munchen, ora 6 seara...
La Führer-Haus, cei patru miniștri și colaboratorii lor stau împrejurul unui șemineu mare din hol. La stânga lui Mussolini, înfundat în fotoliu, scund și gros încins în uniformă, șade Chamberlain, încărunțit, adus de spate, cu sprâncene dese, dinții puțin în afară; în spatele lui Horace Wilson și Strong, colaboratorii săi discreți și șterși.
Hitler, în civil, purtând o brasardă cu zvastică, agitat, foarte palid, incapabil să vorbească invitațiilor săi, fiindcă nu cunoaște cele trei limbi ale lor, stă în spatele fotoliului lui Mussolini, pe care nu-l pierde din ochi. Lângă el, Goering, enorm și înzorzonat cu decorații, are o figură radioasă. La dreapta lui Mussolini, Daladier, bronzat, cu capul înfundat între umeri, cu fruntea brăzdată de riduri, sumbru și preocupat. Lângă el, Alexis Leger, secretar general la Quai d Orsay, Rochat și ambasadorul Francois Poncet, vădit în culmea neliniștii.
Nu prezidează nimeni. Nu există un program metodic.
Daladier pare torturat. Dimineața, după expunerile făcute succesiv de Hitler, Chamberlain și Mussolini a exclamat: ”Franța s-a resemnat în privința anexării sudeților de către Germania, dar, dacă este vorba de distrugerea națiunii cehe, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să plec imediat. Dacă, dimpotrivă, e vorba de asigurarea viitorului Cehoslovaciei sunt gata să conlucrez cu ceilalți într-un spirit de colaborare reciprocă.”
”Dar cuvintele lui Hitler au fost rău înțelese – exclamă imediat Mussolini. Noi trebuie să săvârșim aici o operă de pace”.
” Ora 1,30 noaptea, se semnează. Daladier disperat și-a ieșit din fire: Cehoslovacia a trebuit să cedeze în fața amenințării celui mai tare. Ea a fost sacrificată pentru pace:”
”Praga, în palatul Hradcani, noul președinte al guvernului, generalul Sirovy, întrebat despre evenimentele din ultima noapte, când drapelele franceze au fost sfâșiate, călcate în picioare și arse de mulțime declară presei: Am fost părăsiți, am rămas singuri.”
Cine avea să-și primească cel dintâi ”recompensa” pentru semnătura de la Munchen? Deloc dificil de ghicit, prim ministrul englez Neville Chamberlain. Pragmatic, pe principiul bate fierul cât e cald, acesta i-a cerut o întrevedere Führerului, chiar în noaptea fatidică a parafării dictatului. A doua zi, Chamberlain flutura victorios o hârtie care purta semnătura sa și a lui Adolf Hitler. Era prețul sacrificării Cehoslovaciei, iluzoriul pact de neagresiune Anglia – Germania. Un acord similar avea să semneze și Franța. ”Victoria” se cerea sărbătorită: pe cadavrul unei Cehoslovacii sfârtecate se ”salvase” pacea în Europa. La 5 octombrie, Eduard Benes își dădea demisia din funcția de președinte al Cehoslovaciei. Eșecul avea să-l marcheze pe viață, chiar dacă târgul rușinos de la Munchen, ilegal chiar de la început întrucât a fost impus prin forță, era prezentat ca o ”salvare a păcii în ultimul minut”. În realitate Munchenul nu a făcut altceva decât să dezlege mâinile agresorului și să lase cale liberă unui nou război mondial.
Pe 23 august 1939, era semnat și sinistrul tratat Ribbentrop – Molotov, pactul de neagresiune dintre Germania și Uniunea Sovietică, dar și nu mai puțin controversatele Anexe secrete. Timpul însă nu mai avea răbdare, căci în pofida atmosferei festive de la Moscova - zeci de steaguri cu zvastica, cu secera și ciocanul fluturând în tonurile ”Internaționalei” ori al imnului „Deutschland uber alles”- în ziua de 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacată de Germania. Pactul semnat în capitala imperiului roșu a fost ultimul act al dramei erorilor și compromisurilor ce au marcat douăzeci de ani de tensiune diplomatică, întrucât Dictatul de la Munchen și pactul sovieto-nazist aveau să anuleze Tratatul de la Versailles, înlăturând Carta pe care statele nou apărute în centrul și estul Europei o câștigaseră după Marele Război. Culmea ironiei, diplomația dirijată de ”Omul de oțel” de la Kremlin în timpul războiului, aceea de a păstra avantajele înțelegerii sovieto-naziste, a făcut posibilă, în finalul postbelic destinderea visată de Chamberlain la Munchen, și anume cea dintre o Germanie dinamică, putere economică și Occident.
Dictatul de la Munchen rămâne în istorie ca un moment de cumpănă, tragic și dureros care vorbește, dincolo de timp, politicieni, personalități, ideologii și interese despre lipsa de șansă a țărilor mici în relațiile cu marile puteri. Pentru că, așa cum am văzut, după cum s-a derulat firul evenimentelor, indiferent de memoriile, remușcările, cosmetizările post factum ale istoriografiei oficiale despre ”actorii” aflați în seara zilei de 29 septembrie 1938 în elegantul salon de la Führer-Haus, sub cuvinte frumoase, generoase precum democrație, libertate, suveranitate, neamestec în treburile interne se ascund, de fapt, interese politice pragmatice, necruțătoare, partizane, care maschează adevăratul interes, cel economic. Avertismentul Munchenului, peste decenii, este că în politica externă bătăliile se pierd sau se câștigă în afara granițelor țării, la masa tratativelor, în marile cancelarii, cu o muncă sisifică, dură, poate cenușie și nespectaculoasă, pe tărâm diplomatic, pentru a încerca să se evite repetarea unei noi lecții dureroase. Atunci, în toamna anului 1938 orologiul destinului avea să bată ora războiului, chiar dacă dictatul și compromisul clamau salvarea păcii. Și tot Munchenul a mai dat omenirii o lecție: La scara istoriei niciodată dreptul forței nu va învinge forța dreptului. Poate doar atunci, când în orele astrale ale unei națiuni, soarta aduce în prima linie trădarea, frica și slugărnicia unor politicieni de conjunctură. Este o lecție pe care România o cunoaște, din nefericire, prea bine.
Epilog:
La funeraliile lui Neville Chamberlain, Winston Churchill constata cu amărăciune:
”Într-o anume perioadă se părea că avem dreptate, în altă perioadă se părea că greșim. Istoria, purtând lampa ei fumegândă și tremurătoare, înaintează, poticnindu-se pe drumul trecutului și încearcă să reconstruiască scenele, să învie ecourile, să însuflețească cu lumina ei palidă ardoarea înfocată de altă dată.”
Consemnarea a fost făcută de Genevieve Tabouis în preambulul primei sale cărți postbelice ”M-au poreclit Cassandra”.
Iulia TîvescuMotto: ”Ai avut de ales între război și lipsă de onoare. Ai ales lipsa de onoare și vei avea război”. Winston Churchill către Neville Chamberlain, septembrie 1938
Context : Pactul cu diavolul pentru o victorie a la Pirus
Piatră de hotar, bornă pe drumul unei Europe în derivă, devastată de patimi și interese, renăscută din cenușa primei conflagrații mondiale și pornită, în 1920, grație Păcii de la Versailles, într-o lume a Societății Națiunilor, a înaltei diplomații puse în slujba unei păci nedorită de toți, Dictatul de la Munchen, din 29 - 30 septembrie 1938, marchează începutul sfârșitului a două decenii de speranță, iluzii, a ceea ce ar fi putut fi dacă nebunia războiului nu ar fi făcut praf și pulbere aspirațiile, idealurile și granițele statu quo- ului interbelic. Acum 84 de ani, marile puteri europene, sub privirea îngăduitoare a Statelor Unite, aveau să trădeze Cehoslovacia slavă și să pună piatra de temelie a demenței distrugătoare și criminale ce va deveni în scurt timp al III-lea Reich al lui Adolf Hitler. La vremea aceea, eleganții și mult prea rafinații politicieni europeni, britanicii și verii lor de peste Atlantic, vedeau, drept cel mai mare dușman, pericol iminent, imperiul roșu de la răsărit condus de imprevizibilul, vicleanul și sângerosul georgian Iosif Djugașvili, supranumit Stalin, ”Omul de oțel” de la Moscova. Adevărul istoric este însă că, urmare a Acordului (deși consider mai potrivit termenul de dictat...pentru că dictat a fost) de la Munchen din septembrie 1938, Anglia, Franța, Statele Unite au predat Germaniei lui Hitler o parte din statul suveran Cehoslovacia, încălcând toate promisiunile și acordurile semnate și asumate anterior. Ordinea internațională atât de dificil negociată și câștigată în sala oglinzilor de la Versailles, începea să se prăbușească, precum un castel de cărți de joc. Paradoxal, atât prim-miniștrii britanic și francez, Chamberlain și Daladier cât și ambasadorul Statelor Unite la Londra, nimeni altul decât cunoscutul Joseph Kennedy s-au felicitat după momentul Munchen, pentru ”reușita” de fi păstrat a pacea în Europa. ”În perioada crizei cehoslovace, departamentul de stat a depus eforturi pentru a menține nepătată aureola SUA de stat ”neutru” și posibil arbitru ”imparțial” în viitor. Camuflându-se cu formula ”neapartenenței” la evenimentele din Europa, în fapt SUA îi ajutau pe Chamberlain și Daladier să pună în genunchi Cehoslovacia.” Iată ce spune Eduard Benes în memoriile sale, fostul președinte ceh, din acele vremuri de restriște: ”Ambasadorul Statelor Unite la Londra, Joseph Kennedy susținea că apără cu consecvență și necondiționat politica de împăciuire promovată de Chamberlain, iar acesta, la rândul său, făcea deseori apel la susținerea sa... Și William Bullit, ambasadorul Statelor Unite la Paris a desfășurat o activitate susținută în această direcție. Atitudinea sa față de noi în timpul crizei din 1938 era întru totul negativă, ceea ce nu ascundea. Daladier arăta în repetate rânduri că politica de împăciuire pe care o promova el era în conformitate cu poziția Statelor Unite”.
Cu toate acestea, pentru diplomația din Quai d Orsay, care era legată de Cehoslovacia printr-un tratat de asistență mutuală, calea spre dictatul de la Munchen avea să fie mult mai complicată decât cea a perfidului Albion. Georges Bonnet, ministrul afacerilor externe în cabinetul Eduard Daladier, cunoscut în lumea diplomatică pentru lipsa de scrupule atunci când urmărea interesul direct al Franței, a fost silit să găsească un pretext pentru a se degreva de obligațiile tratatului cu Cehoslovacia. Cronicarii vremii relatau că Bonnet a ales soluția de a sili Praga să capituleze în fața dictatului hitlerist îmbrăcând ”mănuși englezești”. Cu alte cuvinte, reluând la nesfârșit dorința lui Chamberlain de a se înțelege cu Hitler el accentua ”impasul” în care se găsește Franța, nevoită să susțină Cehoslovacia. Cu abilitate, el a ”împins” Anglia să-și asume rolul de prim solistă în pregătirea dictatului de la Munchen. Faptul bine-cunoscut că premierul englez introdusese în politica europeană o atmosferă de tranzacție comercială, balanța morală – profit, talerul înclinând mai mult către cel de-al doilea, avea să constituie o perdea de fum potrivită pentru acoperirea adevăratelor interese ale ”partenerilor” francezi.
Concret ce-avea să însemne însă principiul dominoului declanșat de Dictatul de la Munchen? În ce context și de ce s-a pus problema anexării de către Germania a unei părți din Cehoslovacia? Pentru că în același an, Germania nu s-a mai ferit să arate public, lumii întregi, pretențiile sale războinice. Cronologia evenimentelor vorbește de la sine.
În februarie 1938, cancelarul Federal al Austriei, Kurt Schuschnigg, urmașul lui Engelbert Dollfuss, politicianul asasinat într-un puci orchestrat de la Brechtesgarden, în palatul guvernamental de la Ballhausplatz de ”naziști locali”, în fapt agenți hitleriști, primea o invitație de la omologul său german. ”Rezultatele vizitei lui Schuschnigg la Berchtesgarden și evenimentele care au urmat sunt cunoscute. Cancelarul austriac, căruia recent îi murise soția într-un accident de mașină foarte suspect a capitulat, nemaiavând, se pare, ”arma„ unui dosar secret referitor la persoana Führer-ului, după cum avea să dezvăluie, mai târziu, unul dintre biografii lui Hayndrich. ”Alexander Cadogan, ministru adjunct permanent al Afacerilor externe al Marii Britanii, adept declarat al politicii de încurajare al agresiunii ”marșul spre est” al Germaniei, nota, în jurnalul său: ”Ar fi criminal a-l încuraja pe Schuschnigg să reziste în condițiile în care nu-l putem ajuta. La sfârșitul zilei, Halifax (Edward, ministru de externe, n.n.) și cu mine am căzut de acord că avem conștiința curată.” Rezultatul a fost că la 11-12 martie 1938 Austria a fost ocupată de trupele Wehrmachtului și inclusă în componența Reich-ului fascist. Sub privirile îngăduitor - indiferente ale puterilor care se încununaseră cu Pacea de la Versailles, vădit hipnotizate de ”unica„ amenințare a pericolului bolșevic, Anschlussul, cu masca perfidă a unui anunțat doar plebiscit național și a demisiei forțate a cancelarului Schuschnigg, i-au deschis larg lui Adolf Hitler calea către Munchen și mult doritul război, revanșa învinșilor care capitulaseră atât de rușinos la 11 noiembrie 1918.
Ce-a mai însemnat în această primăvară a vrajbei articolul 80 din Tratatul de la Versailles care prevedea că Germania ”respectă și recunoaște” independența Austriei și că ea este de acord ca ”această independență să fie inalienabilă”? Problema care se cerea dezlegată atunci, în tăvălugul nemilos al intereselor partizane ale ”Puterilor Garante” era dacă putea fi catalogată ca încălcare a dreptului internațional ocuparea militară a unei țări chiar dacă aceasta din urmă tocmai solicitase acest lucru? Trupele celui de-al treilea Reich au intrat în Austria pe 12 martie 1938, dar acest fapt s-a întâmplat ca urmare a ”cererii” făcute de către ”guvernul legal” al Republicii Austria. Acestea au fost faptele fără ecou, fără replică europeană, faptele constatate și înregistrate de marile cancelarii. Așa se scrie istoria...ironic.
Ce se petrecea, în acest timp, la Paris, Londra și dincolo de Atlantic?
”La palatul Bourbonilor – vociferări interminabile ale celor 200 de deputați și senatori de dreapta. Primul ministru Leon Blum făcea eforturi supraomenești să conștientizeze selecta, dar mult prea gălăgioasa adunare, de riscul major pe care-l reprezenta ocuparea Austriei de către Germania lui Hitler. Rezultatul? ”Adevărata amenințare de război pentru Europa sunt Sovietele... Noi senatorii de dreapta vom aștepta până în clipa când întregul Parlament va fi convins că nu există decât un singur pericol: pericolul comunist..” – concluziona senatorul Lemery.
Atitudinea Londrei este sugestiv reflectată de... ambasadorul von Ribbentrop care menționa în jurnalul său că este ”realmente entuziasmat de înțelegerea realizată cu premierul Chamberlain...Sunt niște oameni înțelepți care mi-au dat și o scrisoare pentru Führer...” În această veritabilă ”tranzacție” un rol important l-au jucat și cercurile reacționare profasciste americane. În zilele în care Austria era ocupată de trupele lui Hitler ambasadorul german în SUA, Dickhoff raporta Ministerului Afacerilor Externe german că Departamentul de stat al SUA ” a dat dovadă de înțelegere față de acțiunea germană cu privire la Austria”
Și totuși nu se poate spune că la Washington nu existau și minți lucide. Secretarul de stat George Messersmith, fost diplomat la Berlin chiar în perioada în care Hitler ajungea la putere îl atenționa pe președintele Roosevelt: ” Nu pot înțelege atitudinea englezilor. Se pare că există ...un grup care crede că poate cumpăra securitatea, dând Germaniei mână liberă în Europa de Sud -est... Acum arată ca un act de cedare în fața Germaniei. Ar fi bine dacă ei ar realiza că Germania având mână liberă în Europa, are o mână și mai liberă în restul lumii.”
Astfel, în cascada vorbelor, a discursurilor interminabile, argumente și angajamente, lamentări și perorații, unele cu profunde reverberații oratorice, avea să se desăvârșească trădarea Austriei. Concesie și compromis. Indiferență și ignorare a pericolului reprezentat de ”micul caporal,” ”pictorul ratat” respins la Academia de Artă din Viena, devenit cancelar în urma unor alegeri democratice, libere. Vulturii războiului, încolonați sub semnul zvasticii vor avea, prin Munchen calea liberă către incendierea lumii.
Vizionar, prim ministrul francez Leon Blum, îngrijorat și trist scria în articolul său destinat ziarului ”Populaire”: ”Problema care ni se pune este de a ști cum să procedăm ca să nu fim siliți a face cumplita alegere între supunere și război. Cum să scăpăm de această alegere? Unii se gândesc că ar trebui să abandonăm politica lui Richelieu și a lui Ludovic al XIV- lea. Că trebuie să ne dezinteresăm de Europa centrală, că trebuie să ne rupem de restul Europei pentru a ne replia asupra țării noastre. Nu aveți de ales! Un lucru e mai presus de toate, acela că veți lăsa Germania liberă să acționeze în Europa centrală și de răsărit; dar sunteți siguri că după aceea ea nu se va întoarce și împotriva voastră, mai puternică decât înainte?”
Lecția de parcurs a istoriei, care a condus către raptul de la Munchen, este cea a convulsiilor unei Europe măcinată de interese partizane, a uzurpării principiilor fundamentale ale dreptului internațional, a prăbușirii ordinii de drept atât de greu câștigată la Versailles, a indiferenței, toleranței față de încălcarea granițelor, este una a trădării și a compromisului. Un compromis al marilor puteri clamat ca fiind ”în slujba păcii”. O victorie a la Pirus a celor care crezând că apără pacea, au deschis calea războiului.
Dictatul de la Munchen – Blestemul profețiilor Cassandrei
”Mai bine să fii învins de Hitler decât să fii învingător alături de Stalin” Laitmotiv pe culoarele Parlamentului francez după Anschluss
Fusese poreclită Cassandra. Cei care i-au dat acest nume, nu neapărat prieteni sau admiratori făceau trimitere la legenda prințesei din cetatea Troia ale cărei profeții nu erau niciodată crezute. Timpul, istoria aveau însă să demonstreze că franțuzoaica Genevieve Tabouis, unul dintre cele mai celebre și cunoscute condeie ale perioadei interbelice a avut întotdeauna dreptate în analiza și anticiparea evenimentelor. Genevieve Tabouis nu a fost blestemată de zeul Apollo, cel care o dăruise pe frumoasa prințesă troiană cu harul profeției, iar apoi, invidios, a invocat o vrajă pentru ca aceasta să nu fie niciodată crezută, ci, ca istoric, participant direct la marile evenimente politice ale epocii, a fost printre primii care a denunțat primejdiile care amenințau Franța și Europa, pe măsură ce compromisul și capitulările în fața șantajului hitlerist năruiau ordinea de drept a Tratatului de la Versailles. Criticii, opozanți ai cunoscutei jurnaliste, cei care apelau la mitologie pentru a decredibiliza acidele dar atât de inteligentele și pline de clarviziune cronici cotidiene din ziarul L Oeuvre nu erau troieni care refuzau să creadă că cetatea lor va fi distrusă, că vor fi învinși de oastea ahee, ci partizanii ”politicii de compromis în compromis”. ” În 1941, dincolo de ocean, unde fusese nevoită să emigreze, avea să rememoreze episoadele acestei lupte și pe cele ale tragicilor ani următori din istoria Franței într-o carte violentă și amară intitulată ” M-au poreclit Cassandra”.
Actor de principal în drama trădării de la Munchen, primul ministru francez Eduard Daladier nu și-a recunoscut niciodată, la scara istoriei, slăbiciunea, eroarea majoră pe care a comis-o acceptând cererile lui Adolf Hitler. Duplicitatea nu înseamnă diplomație. Și nici real politik. Astfel, la 12 aprilie 1938 el declara ferm: ”Franța respectă toate angajamentele sale internaționale!” Pe de altă parte însă, susținut printr-o masivă campanie în presa colaboraționistă, Daladier dădea de înțeles Germaniei că reorientarea politicii franceze nu vizează nicidecum respectarea tratatului încheiat cu Cehia în 1936 la Locarno... Așadar odată ridicată cortina, drama putea începe...
Cu luciditatea unui istoric al clipei care prevestea ani de restriște pentru Europa și iubita sa Franță, Genevieve Tabouis descrie un episod tulburător: ” 28 aprilie 1938, miezul nopții.
La castelul Windsor. Eduard Daladier și Georges Bonnet sunt conduși cu pompă în apartamentele lor...S-a făcut târziu pentru că regele a ținut ca Daladier și Bonnet, fiecare în parte să-i facă câte o expunere asupra situației. La Downing Street, timp de șapte ore Daladier și Bonnet au repetat rând pe rând lui Chamberlain și Halifax: ”Propunem ca această conferință să se încheie cu o declarație comună prin care ne angajăm și unii și alții să venim în ajutorul Cehoslovaciei dacă aceasta ar face obiectul unei agresiuni din partea Germaniei. Tăcere!
Georges Bonnet explică: ”Hitler vrea pur și simplu să șteargă Cehoslovacia de pe harta Europei”.
Daladier continuă: ”Franța trebuie să-și respecte semnătura.”
Dar Neville Chamberlain ripostează: ”Anglia nu a vrut niciodată să semneze un tratat cu Europa centrală, ea a refuzat în mod expres. Anglia nu a acceptat să apere decât frontierele Franței și ale Belgiei. Aici se limitează angajamentele sale și în ce privește Cehoslovacia, guvernul englez nu poate satisface cererea francezilor dintr-un motiv de principiu: Cehoslovacia nu acordă considerația cuvenită minorității sudete. Și dintr-un motiv practic: dacă puterile occidentale se angajează într-un război cu Germania, Reichul va face toate eforturile ca să-l termine cât mai repede căci la Berlin se știe că dacă războiul durează, șansele victoriei sunt mai reduse”
Ce-ar mai fi de spus? Soarta Cehoslovaciei fusese deja decisă în cancelaria din Downing Street nr. 10, fără nicio remușcare. Acolo s-a scris de fapt istoria. Ceea ce a urmat a fost o piesă, o tragi comedie cu actorii atent distribuiți întru obținerea unor iluzorii tratate bilaterale de neagresiune, Franța – Germania, Anglia – Germania, înțelegeri ce s-au dovedit ulterior capcane amăgitoare spre a le adormi vigilența... Dar pentru ca tabloul să nu păcătuiască din lipsă de personaje... Teatrul negocierilor avea să continue la Paris unde Daladier și lord Halifax au decis, la cererea expresă a Führerului să trimită un mediator la Praga... În realitate misiunea la Praga a mediatorului, lord Runciman era să-l convingă pe președintele Benes să accepte cererile Germaniei. Dar de ce atâta îndârjire pentru Germania? De ce era atunci atât de importantă pentru Adolf Hitler Regiunea Sudetă (Sudetenland)? În acea perioadă, statul independent Cehoslovacia avea aproximativ 14 milioane de locuitori. Parte dintre aceștia, aproximativ 3,5 milioane, etnici germani erau plasați geografic în ceea ce se numea Regiunea Sudetă. La acea dată, Cehoslovacia era una dintre cele mai industrializate țări din Europa, fiind unul dintre principalii producători și furnizori de arme pentru export.
Regiunea sudetă era condusă, în 1938, de Konrad Henlein, liderul pro nazist al așa numitului Partid German al Sudeților, în fapt un agent de campanie al lui Adolf Hitler cu care se și întâlnise, ultima oară în 28 martie 1938. Atunci a fost concepută și prima mutare pe tabla de șah a istoriei. La 24 aprilie, Partidul German al Sudeților a lansat oficial Decretul de la Karlsbad, prin care se cerea autonomia regiunii și libertatea de manifestare pentru ideologia nazistă. Dacă solicitările lui Konrad Henlein ar fi fost acceptate de către președintele Benes atunci Regiunea Sudetă ar fi putut să se alăture, fără alte complicații, Germaniei lui Adolf Hitler. Aceasta era o piesă esențială pentru generalii de la Berchtesgarden, fiind, ca poziție strategică și aport economic ”deschiderea” de care avea nevoie fostul agitator, autorul puciului ratat de la berăria ”Bürgerbräukeller” din München, pentru a-și realiza obsesia bonlavă a ofensivei către centrul Europei.
Presiunile anglo franceze aveau să-și facă efectul, după ce pe 2 septembrie președintele Benes a trimis ”partenerilor,” prin intermediul mediatorului, o nouă variantă a acordului care aproba, în mare, toate prevederile viitorului dictat de la Munchen. Concomitent creștea zgomotul de fond al protestelor și mișcărilor de stradă orchestrate de Henlein, care, la 15 septembrie a și emis o proclamație prin care cerea anexarea regiunii sudeților la Germania. În aceeași zi, sub amenințarea declanșării unui război, Hitler, în cadrul unei întâlniri cu Chamberlain a cerut ultimativ anexarea Regiunii Sudete la Germania. De cealaltă parte, ”partenerii ” Anglia și Franța au intensificat presiunile asupra Cehoslovaciei. Pe 21 septembrie președintele Benes a capitulat acceptând toate condițiile impuse. Între timp, în țară revolta în fața dictatului european avea să atingă cotele unei pregătiri de război. Noul guvern condus de generalul Jan Syrový decreta mobilizarea generală. Cehii erau hotărâți să se opună, cu arma-n mână Germaniei lui Hitler. Beneficiau, la acea dată doar de promisiunea sprijinului, deloc de neglijat, al țarului roșu de la Kremlin – Iosif Vissarionovici Stalin, care declarase că va interveni pentru apărarea independenței lor. Ceea ce avea să pună punct final dramei a fost însă opoziția președintelui Benes, care, de teama unui război, în absența susținerii de către ”partenerii” tradiționali, Franța și Anglia a ales capitularea. Vorba aceea...ferește-mă Doamne de prieteni...
Decodificând firul evenimentelor, nu este greu de ghicit că pentru Chamberlain problema Cehoslovaciei părea că rămăsese singura barieră în calea unei iluzorii, dar mult dorite înțelegeri cu Germania. Și dacă o Cehoslovacie mai mică era prețul pentru pace, atunci acesta trebuia plătit. Dincolo de Canalul Mânecii, la Paris premierul Daladier nu se îndoia (Lipsă de curaj? Lipsă de viziune? Frică?) de faptul că refuzul va însemna declanșarea unui război. ”Pare încă și mai imposibil ca o neînțelegere, care a fost deja aplanată din principiu, să constituie un motiv de război” – concluziona Chamberlain înainte de Munchen. Ce s-ar fi întâmplat însă dacă Franța și Anglia ar fi rămas ferme pe poziție apărând Cehoslovacia? Ar fi fost alta istoria, în pierdere de credibilitate și autoritate, Hitler ar fi fost înlăturat printr-un complot al generalilor de la Berlin? Sau spaima și ura față de comuniștii de la răsărit au îngropat orice tresărire de loialitate, de respectare a principiilor dreptului internațional? La aceste întrebări, pe tărâmul fabulațiilor, orice încercare de răspuns devine ridicolă... Ridicolă și inutilă.
Hotărât și semnat!
"Ar fi atacat Germania Cehoslovacia în 1938 dacă puterile occidentale ar fi sprijinit Praga?" Răspunde feldmareșalul Wilhelm Keitel:
"Desigur că nu. Nu am fost suficient de puternici din punct de vedere militar. Scopul Munchenului a fost să scoată Rusia din Europa, să câștige timp și să completeze armamentul Germaniei ".
Privind retrospectiv, constatăm cu amărăciune că Dictatul de la Munchen nu este lipsit de precedente istorice. Ba chiar intră în categoria de banalitate a răului cauzat de lipsa de loialitate, caracter, de prevalența intereselor partizane, de slăbiciunea oamenilor politici lipsiți de viziune și de puterea de a-și asuma, într-un moment de cumpănă, riscul de a schimba soarta lumii, de a scrie altfel paginile unui viitor parcurs. S-ar putea crede că raptul de la Munchen reprezenta, în ultimă instanță, conducerea cu mână forte de către bătrânul Congres al Europei, atunci când marile puteri își asumau să decidă schimbarea frontierelor, pe baza înaltei și generoasei motivații că se păstrează pacea. Deloc paradoxal, Münchenul poate fi interpretat și ca „împlinirea ironică a autodeterminării wilsoniene” Pentru imperiul roșu, de la răsărit, Dictatul de la München avea semnificații alarmante. De-a dreptul îngrijorătoare, care vor conduce, peste numai un an, la surprinzătorul, pentru europeni și nu numai, tratat Ribbentrop – Molotov. Era de notorietate suspiciunea de atunci a Moscovei că diplomația anglo-franceză dirijată de Chamberlain ar fi dorit să deschidă calea unui război între Germania și Uniunea Sovietică. Avantajul strategic pus pe tavă Germaniei, prin cedarea Regiunii sudete, sugera că Parisul și Londra doreau ca acest război, în caz că va izbucni, să se desfășoare în Europa de est. Sacrificarea Cehoslovaciei, călcarea în picioare a principiilor de bază ale dreptului internațional trebuiau să ducă la evitarea unor confruntări militare în apusul bătrânului continent și la oprirea pătrunderii comunismului în Europa. Din nou regăsim, precum o placă de patefon stricată, care se învârte în gol, clamată aceeași spaimă de contaminare a sovietelor. Să fi fost aceasta singura justificare pentru care a fost sacrificată o țară? Principii? Tratate internaționale? Întrebările sunt în mod evident retorice dar, dincolo de slăbiciuni personale, încăpățânare și teama de răspundere, fac trimitere în mod automat la vehemența convingerilor, nihilismul distructiv și de ce nu la obtuzitatea ideologică a unora dintre oamenii politici ai vremii, pentru care totul era numai în alb și negru, fără nicio nuanță de gri. Iată ce consemna, la scurtă vreme după semnarea Dictatului de la Munchen un diplomat britanic: ”Dușmanii lui Hitler reușiseră de minune: reușiseră în a se înșela unii pe alții – un risc mai mic, pesemne decât războiul pentru Europa de Est. Dar ceva se schimbase. Cehoslovacia deveni brusc un pumnal îndreptat spre inima Germaniei, un pumnal mai ușor de înfipt în măruntaiele Rusiei.” Cu asemenea viziuni la Foreign Office ce-ar mai fi de spus? Oricât de mult ne-am dori uneori, istoria nu poate fi rescrisă.
Revenind la toamna anului 1938... Genevieve Tabouis, Cassandra presei franceze interbelice a fost la Munchen. Consemnările ei sunt, puțin spus, tulburătoare.
”Munchen, ora 6 seara...
La Führer-Haus, cei patru miniștri și colaboratorii lor stau împrejurul unui șemineu mare din hol. La stânga lui Mussolini, înfundat în fotoliu, scund și gros încins în uniformă, șade Chamberlain, încărunțit, adus de spate, cu sprâncene dese, dinții puțin în afară; în spatele lui Horace Wilson și Strong, colaboratorii săi discreți și șterși.
Hitler, în civil, purtând o brasardă cu zvastică, agitat, foarte palid, incapabil să vorbească invitațiilor săi, fiindcă nu cunoaște cele trei limbi ale lor, stă în spatele fotoliului lui Mussolini, pe care nu-l pierde din ochi. Lângă el, Goering, enorm și înzorzonat cu decorații, are o figură radioasă. La dreapta lui Mussolini, Daladier, bronzat, cu capul înfundat între umeri, cu fruntea brăzdată de riduri, sumbru și preocupat. Lângă el, Alexis Leger, secretar general la Quai d Orsay, Rochat și ambasadorul Francois Poncet, vădit în culmea neliniștii.
Nu prezidează nimeni. Nu există un program metodic.
Daladier pare torturat. Dimineața, după expunerile făcute succesiv de Hitler, Chamberlain și Mussolini a exclamat: ”Franța s-a resemnat în privința anexării sudeților de către Germania, dar, dacă este vorba de distrugerea națiunii cehe, nu-mi rămâne altceva de făcut decât să plec imediat. Dacă, dimpotrivă, e vorba de asigurarea viitorului Cehoslovaciei sunt gata să conlucrez cu ceilalți într-un spirit de colaborare reciprocă.”
”Dar cuvintele lui Hitler au fost rău înțelese – exclamă imediat Mussolini. Noi trebuie să săvârșim aici o operă de pace”.
” Ora 1,30 noaptea, se semnează. Daladier disperat și-a ieșit din fire: Cehoslovacia a trebuit să cedeze în fața amenințării celui mai tare. Ea a fost sacrificată pentru pace:”
”Praga, în palatul Hradcani, noul președinte al guvernului, generalul Sirovy, întrebat despre evenimentele din ultima noapte, când drapelele franceze au fost sfâșiate, călcate în picioare și arse de mulțime declară presei: Am fost părăsiți, am rămas singuri.”
Cine avea să-și primească cel dintâi ”recompensa” pentru semnătura de la Munchen? Deloc dificil de ghicit, prim ministrul englez Neville Chamberlain. Pragmatic, pe principiul bate fierul cât e cald, acesta i-a cerut o întrevedere Führerului, chiar în noaptea fatidică a parafării dictatului. A doua zi, Chamberlain flutura victorios o hârtie care purta semnătura sa și a lui Adolf Hitler. Era prețul sacrificării Cehoslovaciei, iluzoriul pact de neagresiune Anglia – Germania. Un acord similar avea să semneze și Franța. ”Victoria” se cerea sărbătorită: pe cadavrul unei Cehoslovacii sfârtecate se ”salvase” pacea în Europa. La 5 octombrie, Eduard Benes își dădea demisia din funcția de președinte al Cehoslovaciei. Eșecul avea să-l marcheze pe viață, chiar dacă târgul rușinos de la Munchen, ilegal chiar de la început întrucât a fost impus prin forță, era prezentat ca o ”salvare a păcii în ultimul minut”. În realitate Munchenul nu a făcut altceva decât să dezlege mâinile agresorului și să lase cale liberă unui nou război mondial.
Pe 23 august 1939, era semnat și sinistrul tratat Ribbentrop – Molotov, pactul de neagresiune dintre Germania și Uniunea Sovietică, dar și nu mai puțin controversatele Anexe secrete. Timpul însă nu mai avea răbdare, căci în pofida atmosferei festive de la Moscova - zeci de steaguri cu zvastica, cu secera și ciocanul fluturând în tonurile ”Internaționalei” ori al imnului „Deutschland uber alles”- în ziua de 1 septembrie 1939, Polonia a fost atacată de Germania. Pactul semnat în capitala imperiului roșu a fost ultimul act al dramei erorilor și compromisurilor ce au marcat douăzeci de ani de tensiune diplomatică, întrucât Dictatul de la Munchen și pactul sovieto-nazist aveau să anuleze Tratatul de la Versailles, înlăturând Carta pe care statele nou apărute în centrul și estul Europei o câștigaseră după Marele Război. Culmea ironiei, diplomația dirijată de ”Omul de oțel” de la Kremlin în timpul războiului, aceea de a păstra avantajele înțelegerii sovieto-naziste, a făcut posibilă, în finalul postbelic destinderea visată de Chamberlain la Munchen, și anume cea dintre o Germanie dinamică, putere economică și Occident.
Dictatul de la Munchen rămâne în istorie ca un moment de cumpănă, tragic și dureros care vorbește, dincolo de timp, politicieni, personalități, ideologii și interese despre lipsa de șansă a țărilor mici în relațiile cu marile puteri. Pentru că, așa cum am văzut, după cum s-a derulat firul evenimentelor, indiferent de memoriile, remușcările, cosmetizările post factum ale istoriografiei oficiale despre ”actorii” aflați în seara zilei de 29 septembrie 1938 în elegantul salon de la Führer-Haus, sub cuvinte frumoase, generoase precum democrație, libertate, suveranitate, neamestec în treburile interne se ascund, de fapt, interese politice pragmatice, necruțătoare, partizane, care maschează adevăratul interes, cel economic. Avertismentul Munchenului, peste decenii, este că în politica externă bătăliile se pierd sau se câștigă în afara granițelor țării, la masa tratativelor, în marile cancelarii, cu o muncă sisifică, dură, poate cenușie și nespectaculoasă, pe tărâm diplomatic, pentru a încerca să se evite repetarea unei noi lecții dureroase. Atunci, în toamna anului 1938 orologiul destinului avea să bată ora războiului, chiar dacă dictatul și compromisul clamau salvarea păcii. Și tot Munchenul a mai dat omenirii o lecție: La scara istoriei niciodată dreptul forței nu va învinge forța dreptului. Poate doar atunci, când în orele astrale ale unei națiuni, soarta aduce în prima linie trădarea, frica și slugărnicia unor politicieni de conjunctură. Este o lecție pe care România o cunoaște, din nefericire, prea bine.
Epilog:
La funeraliile lui Neville Chamberlain, Winston Churchill constata cu amărăciune:
”Într-o anume perioadă se părea că avem dreptate, în altă perioadă se părea că greșim. Istoria, purtând lampa ei fumegândă și tremurătoare, înaintează, poticnindu-se pe drumul trecutului și încearcă să reconstruiască scenele, să învie ecourile, să însuflețească cu lumina ei palidă ardoarea înfocată de altă dată.”
Consemnarea a fost făcută de Genevieve Tabouis în preambulul primei sale cărți postbelice ”M-au poreclit Cassandra”.
Iulia Tîvescu
iulia specials operations 
Lasă un comentariu